Despre stima de sine

În sfârșit am ajuns și la acest subiect…
Cumva am amânat să scriu despre asta, fiindcă este un subiect delicat și cu o atât de mare însemnătate pentru mine incât până acum nu m-am simțit suficient de pregătită să-l dezbat.
Stima de sine scăzută a fost o problema cu care m-am confruntat aproape toată viața și din pricina căreia am trăit mulți ani o viață care nu mă mulțumea. Iar fiindcă  mulți dintre voi se regăsesc în versurile și scrierile mele, sunt convinsă ca și de data aceasta voi reuși să ajung în sufletul vostru și să mișc acolo ce e de mișcat pentru ca la finalul articolului  să respirați ușurați, așa cum am făcut și eu, atunci când am înțeles cum stă treaba cu această stimă de sine și cât de ușor este să o ridici înapoi acolo unde îi este locul.
Stima de sine înseamnă iubire și respect față de tine însuți, înseamnă să ai certitudinea că meriți ce e mai bun și că meriți tot ceea ce iți dorești.
Am stat mult timp să-mi analizez comportamentul, am vrut să conștientizez factorii care mă fac să mă îndoiesc de mine, să înțeleg de unde vine această convingere conform căreia eu nu merit să fiu iubită, ascultată, dorită și apreciată. Și am descoperit, așa cum probabil o să descoperiți și voi, că undeva în copilărie sau odată cu aparția unor întâmplări mai mult sau mai puțin traumatizante, mi-am indus și mi-am întărit singură această convingere.

La vârsta de 5-6 ani mama a avut ideea să mă tundă foarte scurt, de fapt să mă radă pe cap, fiindcă aveam și încă am un păr cu firul foarte subțire. Scopul ei era să-mi ajute părul să se regenereze, îi spusese cineva că dacă mă rade „după piele „ cum se spune popular, părul meu o să crească mai des. Rezultatul acestui demers nu a fost cel așteptat bineînțeles… și din păcate, a trebuit să mă confrunt ulterior cu reacțiile copiilor din fața blocului, cu care ieșeam zilnic la joacă. Ceva s-a întâmplat atunci, din acea zi și până când am plecat la liceu, ei nu mi-au mai spus pe nume, ci mi-au spus „Cheluța”. Nu era nici vina lor și nici vina mamei bineînțeles. Practic nu se întâmplase nimic, dar pentru mine, un copil de 6 ani, acest episod a avut un impact major. Fiindcă m-am simțit diferită, dată la o parte, îi auzeam strigându-mă așa și râzându-mi pe la spate, iar asta m-a făcut să îmi pierd încrederea în mine, să nu mă mai accept. M-am izolat și am început să petrec timpul mai mult singură sau să plec să mă joc cu copiii din alte cartiere. Era mare lucru dacă cineva alegea să se joace cu mine, ajunsesem să mă bucur atunci când eram băgată în seamă de parcă aș fi suferit de o boală contagioasă și nicidecum de lipsa temporară a părului. Părul a crescut bineînțeles, destul de repede, dar „damage-ul” era deja făcut.
După aceea, la școala, am simțit și mai pregnant această nevoie de fi acceptată , fiindcă era destul de vizibil că unii copii erau mai îngrijiți, mai frumos îmbrăcați, cu un pachețel mai „sofisticat” la ei, ceea ce m-a făcut din nou să mă simt diferită și insuficientă.

Părinții mei făceau eforturi majore să ne ofere atât cât puteau și pe această cale țin să le mulțumesc din toată inima pentru tot și să le spun că îi iubesc tare mult!

Apoi, crescând deja cu convingerea ca nu merit, în timp, am și ajuns să îi văd pe toți cei cu care intram în contact, mai presus decât mine, aveam impresia că toți oamenii sunt mai frumoși, mai deștepți și mai interesanți decât mine. La suprafață nu lăsam să se vadă această durere interioară, afișând o mască de nepăsare și încercând din răsputeri să atrag atenția prin faptul că vorbeam mult, cântam, spuneam bancuri, dansam… Voiam să demonstrez celorlalți că sunt talentată și amuzantă, demnă să fac parte din grupul lor. Voiam să fiu vazută sufletul petrecerilor și să-i fac să creadă că au nevoie de mine în viața lor…
Dar în interiorul meu credeam cu totul altceva, era o luptă de a mă ridica la înălțime, de a fi și eu ca ei… voiam să aparțin unui grup, să fiu văzută și apreciată și făceam tot ce-mi stătea în putință să fiu remarcată. Atât de remarcată încăt la liceu în clasa a 9-a colegii din internat au ajuns să mă strige  „Psihoza” și 4 ani de zile așa mi-a rămas numele, nu știu câti dintre cei care m-au cunoscut atunci îmi știu adevăratul nume. Așadar, pe principiul „ what you rezist, persists” sau „de ce ți-e frică de aia nu scapi”, iată-mă încă o dată în aceeași postură ca și acasă în fața blocului.

Și uite așa, această neîncredere și neacceptare s-a întins precum un cancer și a devenit parte din mine, m-am identificat cu convingerea că” nu merit” și am trăit cu ea ani buni fără să îmi dau seama că e acolo și fără să știu cât de mult rău îmi provocam.

O stimă de sine scăzută te face să te îndoiești permanent de tine, să iți fie frică să riști, să iți urmezi visele și să tinzi către înalt. Cum  spuneam, stima de sine înseamnă să ai respect față de tine, să nu te lași jucat în picioare, jignit, folosit și înșelat. Atunci când nu te respecți, intri în relații nepotrivite și în loc să îți vezi valoarea și să te autoapreciezi, îl ridici pe celălalt la rang de rege și îi dai voie să facă din tine ce vrea. Practic e o invitație, îl inviți să te înjosească pentru că ești convins că asta meriți. Se formează un pattern și până când nu tai răul de la radăcină, ești nevoit să retrăiești același tip de relație la infinit.
Până când tu nu descoperi unde a avut loc declicul și ce poveste ți-ai spus la un moment dat, care te-a făcut să te desconsideri și să îți pierzi stima de sine, nu vei reuși să disloci acea convingere. Trebuie să stai cu tine, să te duci înapoi pe firul lucrurilor si să dai ochi în ochi cu povestea, să îi vezi inconsistența și abia atunci ea se va dizolva. Pui lupa pe ea și vezi că nu era nimic mai mult decât o poveste, pe care ai crezut-o, iar crezând în ea, i-ai dat putere și ți-a devenit realitate.

Nu ceilalți trebuie să te aprecieze, să te vadă, să te accepte și să te iubească, ci tu! Ceilalți nu fac decât să te urmeze, tu le dai tonul, ei se comportă cu tine așa cum le arați tu, te apreciază atât cât te apreciezi tu și te iubesc atât cât te iubești tu.
Probabil dacă eu nu m-aș fi arătat afectată de comportamentul copiilor față de mine atunci la 6 ani, aceștia ar fi încetat mai repede, dar eram numai un copil și am interpretat cu puterea mea de înțelegere de atunci. Apoi în liceu n-am făcut decât să solidific convingerea deja existentă, așa cum se întâmplă în mai toate cazurile.

Îi multumesc însă lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt azi! Pentru ca mi-a dat curajul să continui, să acumulez suficientă înțelepciune încât să mă caut, să descopăr unde s-a creat convingerea și să o dizolv.
Azi nu trebuie să mai demonstrez nimic nimănui, azi nu mă mai interesează ce cred alții despre mine, azi vin goală și în fața voastră cu acest articol, iată… nu pentru că vreau să ies în evidență, ci pentru că vreau să ajut… să îi ajut pe cei care încă se află în situații similare, să înțeleagă că nu sunt singurii, să afle că există o soluție la problema lor și că așa cum au hrănit convigerea „ nu merit” și au ajuns să se identifice cu ea, la fel de simplu o pot înlocui cu convingerea „ Eu merit!” și viața lor se va schimba considerabil în bine!
Afirmațiile zilnice ajută și ele destul de mult în acest proces, așa că nu uitați să vă reamintiți în fiecare zi:  Merit tot ce e mai bun, sunt fericit și sănătos, îmi cunosc valoarea, mă respect, mă accept și mă iubesc așa cum sunt! Sunt perfect cu toată imperfecțiunea mea!
Iar cu asta aleg să și închei acest articol în speranța că mesajul va ajunge acolo unde este nevoie de el! Numai bine!