Să fim! (poezie)

Cred că e momentul just
să scriu cu mâhnire
despre cum ajunge omul
să uite de sine.
Ataşându-se pe rând,
de toate câte vede
Dorind să aibă cât mai mult
El suferă când pierde.

Legați strâns de lucruri,
de nimicuri, de hârtii…
prietenii îmi sunt osteniți
şi înrobiți de datorii.
Au casa lor, maşina lor
Da’-s tot mai trişti,
dacă îi întrebi ce rost au toate,
spun că muncesc pentru copii.

Avem mâncare, haine,
aur şi bijuterii…
Avem studii, calificări,
diplome şi meserii.
Avem animale de companie,
Avem şi companii…
Avem parinţi, copii, logodnici,
avem frați…
Până şi pământul e al nostru,
l-am cumpărat.

Pădurile sunt ale noastre,
să le tăiem copacii!
Să-mpânzim apele cu plastic,
că toate-s ale noastre!
Să poluăm, să experimentăm…
Pentru putere,
să construim şi bombe nucleare
Că doar a noastră e planeta
şi doar pe noi ne are.

Avem şi-un nume,
ne-a fost dat când ne-am născut
Avem o țară a noastră,
o limbă, un trecut…
avem şi sex, si minte, avem şi trup,
avem , avem, avem…
Dar cine suntem?

Ce suntem dacă nu avem,
ce mai rămâne?
mai au toate vreun rost?
mai putem spune
un mulțumesc, un te iubesc la fel?
Oare că suntem, nu-i suficient?

Să fim dar, dragilor,
şi nu să avem,
sa învăţăm să iubim liber,
fără ataşament…
Să nu avem nimic
şi nimeni să nu fie al nostru
să ne bucurăm că suntem,
vii, sub cerul ăsta albastru…

Foto credit: (35i39k1j30i10k1.Okgk7SPW7Fs#imgrc=-xsPIxWfmPx4WM)