Despre iubire

Aşa cum mi-am propus, pe blogul meu veţi regăsi poveşti despre viaţă şi despre experienţe prin care eu am trecut. Uneori poate poveşti despre care oamenii nu vor să vorbească deschis. În acest articol am abordat ca subiect, iubirea în cuplu şi ce te faci atunci când nu mai vrei să fii într-o relaţie….

Probabil de când lumea şi pământul oamenii se îndrăgostesc, iubesc şi se despart.

N-am  să intru în detalii să explic motivele pentru care se întâmplă acest lucru, nici n-am să mă duc în ezoteric să vă povestesc cum stă treaba asta din punct de vedere al legăturilor între suflete, al relaţiilor karmice etc. pentru că ne-am lungi aici până mâine…

Cred că  ştim cu toţii ce înseamnă să te îndrăgosteşti şi să iubeşti o anumită persoană la nebunie. Probabil cu toţii am fost la un moment dat părăsiţi din diverse motive. Am suferit, dar ne-am invăţat lecţia şi am promis că n-o să mai facem prostia asta niciodată…

Ce facem insă, dacă suntem de cealaltă parte a baricadei? Adică dacă noi suntem cei care părăsesc. Şi aici am sa fac referire strict la cazul în care simţim că sentimentele romantice şi pasiunea faţă de persoana lângă care trăim, nu mai există.

Ideal ar fi să vorbim deschis, să spunem franc celeilalte persoane că nu ne mai simţim atraşi sexual şi că nu mai suntem fericiţi în acea relaţie, că ne dorim altceva (nu neapărat pe altcineva). La fel de frumos ar fi şi dacă cealaltă persoană ar inţelege şi ar acceptă situaţia. Cei doi ar rămâne prieteni, şi-ar aminti cu plăcere perioada petrecută împreună şi realizările lor de până atunci şi fiecare şi-ar vedea liniştit de drum şi de noua lui viaţă.

Din păcate însă, lucrurile nu stau deloc aşa, ambii parteneri reacţionează diferit.

Cel părăsit se simte trădat, egoul îl face să se transforme şi să tragă cu dinţii de celălalt în speranţa că îl poate aduce înapoi. Plânge, aruncă cu vorbe dure, reproşează, ameninţă sau pur şi simplu se îmbolnăveşte, intrând în depresie.

Cel care nu mai are sentimentele de odinioară, se simte vinovat, are mustrări de constiinţă, se luptă să găsească răspunsuri la întrebări, se minte că poate în timp pasiunea va reveni şi continuă să ramână în relaţie de milă sau de teama ca nu cumva celălalt să păţească ceva.

Poate cel care vrea să iasă din relaţie nu il urăşte pe celălalt, nu este dezgustat, dar pur şi simplu  realizează în adâncul sufletului că iubirea pe care o nutreşte faţă de partener nu este ceea ce ar trebui să fie. Nu se simte bine când celălat se uită în ochii lui cu dorinţa, nu vrea să fie sărutat, iar  împărţitul patului cu acea persoană devine o frustrare , o corvoadă, un moment lipsit de plăcerea- i reprezentativă.

În general noi oamenii confundăm sentimentele. Iată cum văd eu lucrurile.

Iubirea supremă este iubirea necondiţionată, adică iubeşti fără un motiv anume, fără să aştepti ceva în schimb și fără să fie necesară o apropiere fizică între tine şi cealaltă persoană. Pur şi simplu iubeşti. Iubirea necondiţionată o poţi simţi pentru oricine, dar cel mai adesea este întâlnită între copii şi părinţi.

Referitor la cupluri, eu numesc această iubire,  iubirea romantică…. Aici contactul fizic este esenţial, iar  pasiunea joacă un rol foarte important. Concluzia la care  am ajuns este că pasiunea nu se  naşte pe parcurs, dacă nu a existat de la început, degeaba o aştepţi, nu vine.

Stiu că mulţi se vor grăbi să spună că asta se întâmplă la începutul relaţiei şi că în timp se mai schimbă lucrurile. Că vin copiii şi greutăţile, se instalează obişnuinţa, rămân respectul şi prietenia. Practic că se transformă iubirea romantică în iubire necondiţionată.

Dacă ambii parteneri ajung în acest punct, este minunat, aşa ar fi frumos, ca după o viaţa împreună, să ajungă oamenii să se iubească necondiţionat şi să moară la adânci bătrâneţi fericiţi cu ceea ce simt.

Dar, de cele mai multe ori, partenerii nu ajung să se iubească necondiţionat, ajung să se piardă în relaţie, să uite de ei şi să traiască pentru celălalt. Rămân prinşi într-o viaţa de cuplu în care nu se  mai simt fericiţi şi unde nu mai fac nimic pentru sufletul lor.

Mai întâi, din dorinţa de a nu face pe nimeni să sufere, rămâi acolo, noaptea te rogi să te ia somnul, ziua te minţi că aşa trebuie să fie, aşa e normal, aşa face toată lumea.

            Obişnuinţa şi codependenţa joacă un rol foarte important, de altfel. Mulţi acceptă să rămâna în relaţie de teamă că nu se vor descurca singuri, că vor fi judecaţi de lumea din jur sau pur şi simplu le este frică de schimbare, de un nou început.

            Un alt aspect pe care mulţi îl iau în calcul sunt banii, lucrurile dobândite împreună, afaceri în care ambii sunt implicaţi, credite la bănci pe care le au de achitat etc. Practic, nici nu mai este vorba de iubire, este un fel de contract între două parţi care au de caştigat una de pe urma celeilalte sau au ajuns să depindă atât de mult unul de altul încât nu mai găsesc ieşirea din labirint.

            Cel mai greu este atunci când sunt şi copii implicaţi. Copiii nu inţeleg cum stă treaba cu sentimentele celor mari. Ei vin pe lume fără să ceară şi işi iubesc parinţii necondiţionat. Este adevărat că un copil se simte în siguranţa dacă ambii părinţi sunt în preajmă şi e minunat când fac activităţi împreună ca o familie unită. Însă, dacă parinţii nu se mai înteleg, daţi-mi voie să vă explic, eu cred că este greşit să ii oferi copilului o imagine falsă, să te prefaci că eşti fericit când de fapt sufletul iţi plânge.

Decât doi parinţi împreună, dar nefericiţi, mai bine doi parinţi separaţi, dar fericiţi.

            Lecţia pentru cel părăsit este de a înţelege că niciodată nu poţi forţa pe nimeni să simtă ceva ce nu este acolo. Dacă tu ai sentimente profunde faţa de cineva, nu trebuie să ai aceleaşi aşteptări din partea celuilalt, oamenii simt diferit, iubesc diferit. Nu ar trebui să ai pretenţia de a fi ridicat pe un piedestal pentru simplul fapt că iubeşti. Nu iţi poate lua nimeni sentimentele şi nici nu te poate obliga nimeni să le simţi. Tu decizi ce simţi, cât de mult simţi, pentru cine simţi şi până când simţi.

            Iar lecţia pentru cel care vrea să iasă din relaţie este să fie sincer cu sentimentele lui pe viitor, să nu se mai mintă sau să se complacă într-o situaţie care nu face bine nimănui. În acelaşi timp să nu dea speranţe partenerului şi să nu confunde iubirea romantica, necesară într-un cuplu, cu iubirea faţă de oameni, faţă de famile sau prieteni.

            Viziunea mea în ceea ce priveşte  o relaţie romantică este că atunci când doi oameni împart acelaşi pat, momentele de tendrețe, pasiune și dorința constantă de a-l atinge pe celălalt, sunt esențiale. Altfel, nu văd rostul, pentru ce să iţi doreşti să fii intr-o relaţie dacă ingredientele de bază nu sunt acolo?

            De frica singurătăţii? Nimic mai egoist…. Şi din păcate acesta este răspunsul pe care mulţi îl dau, după ce au terminat de enumerat toate celelalte scuze.