Despre menire…

Talentul tău este şi menirea ta !
    Cum am ajuns eu la concluzia asta?  Pai după îndelungi căutări, după indelungi perioade de depresie, de confuzie şi după ce am încercat cam tot ce era de încercat….
Practic greşeala asta cred că o facem cu toţii. Dacă în copilărie vedem lucrurile clar şi simplu, avem sufletul pur, ştim să ne bucurăm de lucrurile mărunte, zâmbim des, avem curaj, iubim necondiţionat, la maturitate pierdem multe dintre aceste calităţi. Aşa se face că ajungem să ne pierdem pe noi în goana după lucrurile neimportante impuse de societate. Ne îndepărtăm de noi, nu mai ştim cine suntem şi ce ne dorim de fapt, nu mai suntem sinceri cu noi inşine.
Este esenţial să fim oneşti şi să nu fugim de noi. Să dăm atenţie la ceea ce se petrece in interiorul nostru cand viaţa ne pune în diferite ipostaze.
Onestitatea cu tine insuţi se vede pe faţa, oamenii care işi urmeaza menirea, care fac ceea ce le place şi ceea ce îi împlineşte, strălucesc, sunt liniştiti şi impăcati cu ei inşisi. Nu se mai grăbesc nicăieri, doar se dedică cu totul darului lor divin.
Am mai spus-o şi o repet, sunt de părere că fiecare om se naşte unic, cu un talent aparte, iar prin acest talent cu care se naşte, omul îi ajută şi îi face fericiţi pe semenii lui. Cred că asta este cel mai important, să te dăruieşti pe tine celorlalţi.
 Talentul fiecăruia îmbinat cu pasiune şi bineînteles cu dăruire, duce către două lucruri absolut extraordinare.
Primul este faptul că cel care daruieşte işi urmează menirea şi asta îl face să fie împăcat şi fericit, iar al doilea este faptul că cei care primesc se simt binecuvântati că au acest privilegiu şi că darul vine de acolo de unde trebuie….
Dacă  nu mă fac înţeleasă îndeajuns, am să încerc să dau exemple. Ĩn afară de talentele artistice care sunt incontestabile, şi mă refer aici la muzicieni, actori, pictori, scriitori sculptori, dansatori, arhitecţi, etc. (şi de aici o grămadă de alte derivate), există şi altfel de talente. Poţi fi medic, profesor, pompier şi atunci iţi urmezi menirea fiindcă aduci clar, beneficii semenilor tai. Sau poţi să lucrezi la stat sau într-o banca unde toata ziua înmânezi hârtii şi alergi cu mouse-ul după tabele pe monitor, însă ai talentul de a avea răbdare şi de a asculta, talentul de a aşeza lucrurile în ordine şi atunci clar, fără tine acolo ar fi un dezastru.
 Poate toată ziua vinzi pantofi sau îngheţată ca să te intreţii, dar în afara serviciului te ocupi cu ceva care iţi face sufletul să vibreze şi care îi face pe ceilalţi fericiţi.
 Nu exista om fără talent.
Atunci cand ţi-ai găsit menirea şi ţi-ai descoperit talentul, dacă nu cumva ai ştiut tot timpul, ( mulţi dintre noi ştiu încă din copilărie) te simţi împlinit, simţi că ai ajuns acasă, nu ai nevoie de încurajări şi nici nu ţi se mai pare totul atât de greu fiindcă găseşti in tine o forţa care te ajută sa faci faţă tuturor obstacolelor. Cand eşti pe drumul tău se intâmplă si multe lucruri bizare, apar soluţii, apar oameni care să te indrume, treburile ţi se leagă singure, de multe ori apare un drum acolo unde tu vedeai o înfundătură.
Şi fiindcă în toate articolele mele vorbesc din experienţa proprie am să vă povestesc cum m-am împotrivit eu menirii mele.
Cand eram copil la şcoala aveam cele mai bune rezultate la limba romană. Ĩn timpul liber nu mă jucam ca ceilalţi copii in faţa blocului, mie îmi plăcea să mă plimb singură prin pădurea din spatele blocului, îmi plăcea sa plec departe de cartierul în care locuiam şi să văd alte zone ale oraşului. Mă atrăgea tot ce era necunoscut şi diferit sau ciudat.
 Dădeam târcoale pe la Casa de Cultură din oraş şi mă furişam în culisele scenei să văd artiştii. Am cântat pe scenă de la varsta de 7 ani, ba în concursuri pentru copii, ba în formaţia şcolii, aveam o voce frumoasă pe atunci, acum nu mai pot sa cant, am ramas doar cu urechea muzicală. Imi plăcea şi atunci pe scenă, dar odată cu trecerea anilor ajunsesem să cred că fost o simplă nebunie a copilăriei…
 La bunici stăteam toată vara afară, mergeam cu vaca la păscut şi cântam tare ore întregi pe dealuri sau scriam cuvinte în engleză, ( aşa cum le înţelegeam eu) pe care mai apoi le rosteam şi încercam să le învaţ. Am fost generaţia care a învăţat rusă în generală, nu engleză. Toate  acestea se întâmplau înainte să împlinesc 14 ani.
Am fost un copil singuratic, nu prea mă puteam integra în grupurile deja formate, nici la şcoala şi nici la joacă. Mi-am pus intrebări existenţiale de pe la 10 ani cred, însă am început să scriu despre ele de abia pe la 17 ani, cand am ajuns la liceu.
Singura fiind, într-o altă localitate, departe de casă, am început să imi scriu gândurile într-un jurnal şi tot atunci am dat viaţă primelor mele versuri. Am umplut caiete întregi, multe dintre ele s-au pierdut sau le-am aruncat crezând ca sunt inutile, mai am doar câteva. Chiar de curând, la inceputul anului trecut, odată cu mutatul în Bucureşti, am pierdut un CD cu vreo 50 de poezii, nu ştiu pe unde a ajuns, pentru că la fel, nu am dat suficientă importanţă acestor lucruri.
Trebuie să menţionez aici că atât profesorul meu de matematică din gimnaziu cât şi cel de fizică din liceu, îmi spuneau “artista”. Am crezut ca e o doar o simplă coincidenţă atunci, că doi profesori care nu s-au întâlnit niciodată mă strigau la fel, acum însă, cred că ei vedeau ceva ce eu din păcate nu înţelegeam.
In fine, după ce am terminat liceul, uşor, uşor m-am îndepărtat de mine, am intrat în febra făcutului de bani ca să îmi caştig existenţa. Ĩmi doream confort, îmi doream respect şi îmi doream să fiu în rând cu lumea… Şi uite aşa am început să lucrez, de la vârsta de 18 ani, prin baruri şi restaurante sau veri întregi pe litoral. Apoi, la 20 de ani am plecat din ţară, cu un singur gând in minte, acela de a face bani, de a mă descurca şi de  a demonstra societaţii că sunt demnă să fac parte din ea. Asta se cerea  în jurul meu  şi asta credeam ca trebuie sa fac ca să fiu acceptată. Să am casa mea, maşina mea, să am suficienţi bani cât să mă învârt  în “lumea bună” şi să fiu “vazută bine”.
Din toţi acei ani petrecuţi în altă ţara, am cules  şi multe lucruri bune, am învăţat o nouă limbă,          (visam sa vorbesc engleză din copilărie) am vazut locuri extraordinare şi am cunoscut oameni minunaţi.
Ulterior  am ajuns la o altă etapa, am vrut să am o familie şi o carieră. La fel, priveam lucrurile prin ochii lumii din jur, în nici un caz prin ochii mei, ai sufletului meu, care pe atunci era sufocat, într-o luptă continuă cu ego-ul meu.
Am făcut atât în străinătate cât şi  în ţară o serie de cursuri de calificare,  în domenii care mă atrăgeau din diverse motive, fie se câştiga bine, fie era un domeniu care credeam eu că mă pune în valoare.
Aşa se face şi că în 2012 am hotărât să intru în afaceri. ştiam că îmi place să călătoresc, aveam studii în domeniu şi am zis că asta trebuie să fie menirea mea. Numai că nu ştiam pe atunci că menirea unui om pe pământ nu are nimic de-a face cu dorinţa de împlinire materială.

Nu e nimic comecial în talentul cu care te naşti, iar menirea unui om nu este şi nu va fi niciodată despre bani.
Este despre a darui lumii ceva! Despre ceea ce faci tu pentru lumea în care trăiesti!

 Aduci emoţie sau un zâmbet pe faţa oamenilor? Alini suferinţe? Dai un sentiment de bine şi de împăcare prin ceea ce faci?

La finele anului 2014, cand am înţeles în sfârşit acest lucru, am lăsat trecutul în urmă şi am plecat în căutarea sinelui meu. Am facut multi paşi  în această  direcţie de atunci şi mulţumesc lui Dumnezeu, am reuşit să îmi aflu şi să îmi accept menirea!

                                     
M-am dedicat scrisului fiindca atunci când scriu mă  întâlnesc cu mine, când scriu sunt eu cu adevărat, mă simt minunat când creez o poezie sau articol ca acesta. Imi place să îmi recit poeziile în faţa celor care vor să mă asculte, dar emoţiile sunt foarte mari atunci când te prezinţi gol în faţa unui public.
  

Un poet care vine în faţa publicului cu poezia lui, dupa parerea mea, este un nud care dă din gură. Pentru că poetul işi anulează intimitatea atunci când se citeşte/ recită pe el,  işi rosteşte gândurile cu voce tare şi işi pune la vedere toate slăbiciunile, toate parţile lui ascunse…

 Am început să fac cursuri de teatru pentru a învaţa să îmi ţin din frâu aceste emoţii şi odată cu asta am descoperit că atunci când sunt pe scenă am puterea să bucur oamenii prin prezenţa mea acolo şi prin emoţia pe care o transmit.
Nu vreau faimă şi o spun cu mâna pe inimă, vreau doar să fac ceea ce m-a inzestrat natura să fac, să bucur pe ceilalţi prin simplul fapt că sunt aici şi ma dăruiesc pe mine.
      Dacă şi voi simţiţi în adâncul sufletului că nu faceţi ceea ce ar trebui sa faceţi, dacă sufletul vostru nu dansează de bucurie atunci când mergeţi la lucru sau mă rog, atunci cand vă întoarceti de la lucru, faceţi întoarcerea din drum, sinele vostru ştie deja care vă este menirea.
Nu este niciodată prea târziu să faceţi ceea ce aţi fost inzestraţi să faceţi! Rasplata este pe măsură. De-abia atunci cand iţi urmezi menirea simţi că trăieşti cu adevărat!
Curaj dragii mei!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *