Împăratul (poveste)

A fost odată un împărat
Care se credea argat
Suferea de amnezie,
Nu știa de unde vine…

Tot muncind cu ziua-n sat
Ajunsese reputat
Parcă toți îl invidiau
Pentru bunul său moral.

Odată, pe când muncea
Pe lângă el alai trecea
Și-n fruntea alaiului
Mândra fiică a magului

La a doua tinerețe,
Era toată o frumuseţe,
Se pricepea la tarot
Dar și la cititu’ -n ochi…

S-a oprit lângă împărat
Și-a dat convinsă din cap,
Ridică-ți ochii măi voinic
Vreau să te privesc un pic!

Da, sa-ți zic sau să nu-ți zic?
Cum ai ajuns tu aici?
Tu eşti om de teapă înaltă,
Locul tău nu e la sapă!

Alaiul tăcu chitic!
Împăratul zâmbi trist
Sunt aici, ce mai contează
Că tu mă vezi om de vază…

M-am trezit muncind în sat
Nu-mi amintesc altceva…
Fac ceea ce mi se cere…
Deși nu simt vreo plăcere!

Uneori și eu ma mir
De felul în care scriu…
Și am și vise ciudate
Cu palate-n loc de case…

Femeia-l ascultă vag…
Apoi îi spuse cu drag
Mi-aş dori să te ajut
Să-ți afli rolul pe pământ…

Lasă-mă să te inspir
Hai cu mine musafir
În casa „tatălui meu”
Unde poți munci altfel…

Știu că dacă o să te vadă
O să te pună la treabă
Dar și când vei isprăvi
Cu vârf te va răsplăti!

Iar cu banii adunați,
Și cu tot ce-ai învăţat
Ai să pleci spre alte zări
Care simți tu că te vor!

….

Așa fu, zis și făcut!
Împăratul priceput
Strânse și scop și avere
Și plecă spre alte „sfere”…

Iar în câțiva ani se întoarse
Cu coroana lui pe cap
Să-şi ia magiciana acasă
Că ea îl „văzuse” împărat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *